Să începem cu începutul…

Îmi amintesc de profesoara de Limba Română din liceu. Nu era o femeie rea, numai că îşi făcuse un scop în a ne corecta mereu. Probabil că ne dorea şi binele, numai că, pe vremea aia, afirmaţia asta nu ne părea tocmai fondată.

– Copii (NOI? COPII? NU!), nu începem ne niciodată prezentarea cu conjuncţia conclusivă „deci” (corectaţi-mă dacă nu îi mai zice aşa)!.. Urma, de fiecare dată, şi explicaţia, interminabilă.

Ca un făcut, de câte ori eram scoşi la tablă, cuvântul ăsta nu de dădea pace.

– Spune-mi te rog, ce am avut pentru astăzi?

– Deci…

– FĂRĂ DECI!